A încetat din viaţă profesorul Mihai Babii, fondatorul Clasei de Chitară a Şcolii Populare "T. Popovici" din Iaşi

Specializari:

Pe 18 aprilie, la orele 20.50 p.m. (S.U.A.) profesorul Mihai Babii a suflat ca un oboist încă în putere ultima suflare printr-un zîmbet. Pe 3 noiembrie anul acesta ar fi împlinit 80 de ani. A plecat cu un bagaj foarte mare dincolo, bagaj pe care încă putea să ni-l dăruiască nouă, așa cum spunea Mircea Olariu, unul dintre ucenicii lui. A fost fondatorul Clasei de Chitară din cadrul Şcolii Populare de Arte "Titel Popovici" din Iaşi, instituţie unde şi-a petrecut, ca şi profesor, o bună parte din activitatea sa profesională.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mihai Babii a văzut lumina zilei la 3 noiembrie 1938 la Vorniceni. N-a avut o copilărie fericită fiindcă părinţii săi au fost hărţuiţi de regimul comunist, care i-au adus nenumărate suferinţe. La vârsta de 6 ani, părinţii i-au făcut cadou o vioară pe care s-a apucat s-o studieze singur. Exersa cu plăcere în fiecare zi, după ce termina de învăţat lecţiile pe care le avea pentru ziua următoare iar noi, copiii din sat, îl priveam vrăjiţi cum îi dansa arcuşul pe corzi. Aceasta a fost şi perioada care i-a hotărât destinul de viitor artist.

Anii copilăriei mele s-au încrucişat de multe ori cu anii săi de copilărie, iar cele mai frumoase momente şi cele mai aprige, au rămas neşterse în memoria noastră. Copilărind împreună, ne-am considerat uneori mari actori de circ, când sorbeam câte o gură de gaz lampant, aprindeam un chibrit şi apoi suflam, iar în faţa noastră apărea o flacără albastră, care pâlpâia câteva momente, luminând întreaga atmosferă.

Mihai urmează clasele primare la Vorniceni, sub îndrumarea învăţătorilor Constantin Ciubotaru şi Dumitru Olaru. Deşi era un elev silitor, în clasele gimnaziale nu s-a bucurat de o apreciere corectă a valorilor sale, din cauza poziţiei sociale a părinţilor săi. După terminarea celor şapte clase elementare, a încercat să se înscrie la un liceu din fosta regiune Suceava, însă nu a fost primit. Dorinţa sa de a-şi continua studiile, dragostea faţă de învăţătură, îl determină să facă o vizită la Şcoala Pedagogică de băieţi din Şendriceni, unde mă aflam împreună cu alţi colegi din Vorniceni. Fără permisiunea conducerii şcolii, a stat două zile, participând şi la ore, însă profesorul de chimie l-a depistat, invitându-l să părăsească instituţia.

Timp de un an a stat acasă, a suferit mult, fiind deznădăjduit că nu putea primi niciun ajutor preţios din partea nimănui, pentru a se înscrie la un liceu, dându-şi seama că trebuie să lupte singur cu viaţa. Purta cu el în suflet o tristeţe aspră. În timpul vacanţelor şcolare nu îndrăznea, de ruşine, să se întâlnească cu foştii săi colegi, care erau liceeni. Tânărul Mihai va pleca spre un alt loc, unde timpul şi viaţa curg în cu totul alt mod decât acasă, deoarece constată că în vremurile sale, traseul individual, destinul său, era condiţionat de un dosar politic curat, cu avizele Securităţii şi partidului, la zi. Acesta era dosarul tatălui său, care apăsa greu asupra viitorului tânărului Mihai. Viaţa i-a pus numeroase piedici, specifice vremurilor, însă el a trecut peste toate aceste obstacole cu multă seninătate, curaj şi optimism. Pentru el, orice lovitură a sorţii a fost un pas înainte, o reuşită şi ar putea fi oricând un exemplu de urmat pentru tinerii de astăzi.

În anul 1953, când tatăl său se afla la Canal, tânărul Mihai, dezamăgit, părăseşte meleagurile natale, împreună cu un grup de tineri din Botoşani, ajungând într-o localitate îndepărtată, Hunedoara, cu tradiţii şi obiceiuri mult deosebite de ale moldovenilor, din care făcea parte. A luat cu el vioara, care nu încăpea în valiză și din care a trebuit să taie puţin, pentru a o așeza frumos în valiză, alături de arcuş. Pe tren nu şi-a luat de mâncare dar cânta atât de frumos la vioară muzică populară încât prietenii săi l-au invitat cu drag la masă. La Hunedoara urmează cursurile şcolii profesionale, calificându-se în meseria de strungar. În timp ce studia, a învăţat să cânte şi la acordeon. A cântat pentru echipa de dansuri populare a şcolii, iar profesorul de limba rusă l-a inclus şi în orchestra sa de mandoline. Când venea în vacanţă de la Hunedoara, când intra în Moldova lui Ştefan, deşi era tânăr și fără experiență, simţea căldura graiului moldovenesc şi frumuseţea spaţiului mioritic şi talentul său prindea aripi. În această atmosferă binevoitoare, interpreta la mandolină cântece minunate ale folclorului moldovenesc de se adunau toţi în jurul lui şi nu se mai săturau să-l asculte. Târziu în noapte, la fereastra părinţilor săi se auzea o adevărată serenadă prin care îşi anunţa bucuria de a fi acasă, lângă ei.

În anul 1956 termină cursurile şcolii profesionale şi este încadrat ca strungar, moment pe care îl mărturiseşte într-o scrisoare: "Am trăit printre muncitori, la Hunedoara şi am lucrat ca strungar la furnalul 6. Am învăţat duritatea vieţii. Viaţa mea a fost tristă şi te rog să te bucuri, deoarece m-am călit. Se spune că dacă vrei să te faci sănătos, trebuie să bei apă din fântâna copilăriei tale". În continuare, îşi exprimă mândria şi satisfacţia că provine dintr-o familie simplă, de la ţară : "Este enorm de important să descinzi de la ţară deoarece îţi vei da seama care sunt adevăraţii oameni ai acestei ţări. Eu cred că am împrumutat de la ei dârzenia, voinţa, perseverenţa, dragostea, răbdarea şi mi-am dezvoltat personalitatea, având această sevă, seva ce s-a scurs în mine, seva vorniceneană. Am muncit enorm şi încă nu mi-am epuizat resursele. Faptul că descind din Vorniceni, trebuie să aduc mulţumiri, deoarece acolo m-am format, datorită unei şcoli foarte bune, cu profesori pe care nu i-am uitat niciodată. Am rămas cu nostalgia copilăriei şi cu o dragoste enormă de patrie, de cultura poporului nostru, de minunatul nostru folclor, murdărit de manelişti".

Din salariul pe care l-a câştigat ca strungar, şi-a cumpărat un pardesiu foarte frumos, dar i-a fost ruşine să-l îmbrace în acel moment. Avea să-l îmbrace mai târziu, abia în anul 1960, când devenea membru al Filarmonicii din Botoşani. Îndrăgostit puternic de muzică, părăseşte Hunedoara, ajunge la Deva, pleacă şi de acolo numai din dorinţa de a face parte din diverse formaţii orchestrale. În anul 1957 se află la Deva pentru a cânta în orchestra de mandoline şi lucrează ca mecanic preparator la mina de cupru iar în anul următor vine la Iaşi unde se înscrie la Şcoala Populară de Artă, clasa de vioară şi lucrează ca fierar betonist.

Pasiunea pentru muzică continuă să se manifeste şi în armată unde interpretează la mandolină, în faţa soldaţilor, potpuriuri alcătuite din cântece populare româneşti, iar culegerile cu marşuri şi muzică de promenadă le ştia pe de rost. După terminarea serviciului militar, la propunerea dirijorului Filarmonicii din Botoşani, Max Weber, se prezintă la un concurs pentru a ocupa postul de instrumentist la oboi. Aşa a ajuns să adoarmă cu oboiul în pat, făcând exerciţii iar când nu mai putea sufla, fiind foarte obosit, exersa doar la clape.

În perioada anilor 1960-1964 urmează cursurile serale ale Liceului "A. T. Laurian" din Botoşani, iar în urma obţinerii bacalaureatului, se prezintă la examenul de admitere de la Conservatorul de Muzică "George Enescu" din Iaşi, Facultatea de Compoziţie, Dirijat şi Pedagogie Muzicală. Ca student, a fost solicitat să predea la Şcoala Populară de Artă din Iaşi, urmând în acelaşi timp şi cursurile Facultăţii de Instrumente şi de Canto, secţia oboi.

Se căsătoreşte în anul 1968. Soţia sa, Rodica, absolventă a Facultăţii de Matematică şi Fizică de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi, i-a dăruit doi copii: Oana Denisse şi Ionuţ-Sebastian. Oana-Denisse a absolvit Facultatea de Canto, clasa Marcela Slătinaru de la conservatorul din Iaşi. Este soprană şi profesoară de canto la Chicago. Timp de 12 ani a studiat pianul iar în prezent, fetiţele sale, Josephine şi Elisabeta, realizează acelaşi lucru, cu mama lor. Al doilea copil, Ionuţ-Sebastian a absolvit Universitatea de Arte "George Enescu" din Iaşi şi lucrează la o firmă de sport, în America.

După terminarea facultăţii lucrează ca profesor de muzică la o şcoală din Iaşi iar în anul 1978 se prezintă la un concurs, în urma căruia obţine un post de solist instrumentist al Orchestrei din Prenzlau – localitate ce se află la o distanţă de 100 de kilometri de Berlin, din fosta Germanie de Est. Aici observă şi studiază cu mare atenţie oamenii, descoperă gusturile, obiceiurile şi mentalitatea capitaliste şi-şi reevaluează propria concepţie despre viaţă. Timp de 6 ani a susţinut numeroase concerte ca solist instrumentist. Clapele oboiului său renăşteau susur de izvoare şi foşnet de pădure. Melomanii muzicii simfonice ascultau cu mare atenţie tonurile grave ale muzicii beethoveniene, cele gingaşe ale sonatelor mozartiene şi ritmurile săltăreţe ale melodiilor unor compozitori contemporani.

În aceeaşi perioadă a predat oboi la o şcoală de muzică dintr-un cartier al Berlinului de Est. A dirijat orchestra la un număr de 12 concerte. În calitate de dirijor, a coordonat şi corul dintr-o localitate de lângă Prenzlau. Împreună cu orchestra simfonică din care făcea parte a avut numeroase concerte la Leipzig, Berlin, Bruxelles şi în alte localităţi de pe lângă Marea Baltică, fiind recunoscut ca un mare muzician.

La rugămintea soţiei sale, care dorea să plece în America, se reîntoarce în ţară în anul 1984, deşi fiica sa, Oana, era programată să urmeze Conservatorul din Berlin, iar dirijorul orchestrei îl rugase să mai rămână, întrucât se impunea prezenţa sa.

S-a reîncadrat la Şcoala Populară de Artă din Iaşi, ca profesor de chitară, (deşi a fost solicitat de către Teatrul de Operă ca prim solist la oboi), cu speranţa că va reuşi să înfiinţeze catedra de chitară în şcoala de muzică. Un fost elev de-al său de la Şcoala Populară de Artă, Marius David Cruceru, profesor universitar doctor, decan al Facultăţii de Teologie de la Universitatea Emanuel din Oradea, care-l numeşte "părintele şcolii de chitară clasică", îl descrie astfel: "Prin anii 1986-1987 mergeam zilnic într-o clădire care mirosea puternic a mucegai şi a podea putredă. Acolo, într-o încăpere cu geamuri largi, generoase, era un pian, patru chitări şi Babii. Mihai Babii mi-a fost profesor de chitară clasică. Avea nişte mâini imense, ochelari cu dioptrii imense. Era un fel de Segovia, după mâini şi tehnică şi ochelari, dar uscăţiv, cu păr lung, spre perciuni şi spate. Avea o voce aspră, gâjâită şi nu rareori o ridica spre noi".

La revoluţie, studentul Cârligeanu, care era reporter la Radio Iaşi îl informează că studenţii doresc să înveţe chitară clasică, la Conservator. Şi cum rezultatele activităţii sale de la Şcoala Populară de Artă erau printre cele mai bune din ţară, reuşeşte să înfiinţeze prima clasă de chitară clasică din învăţământul preuniversitar si universitar românesc, la Iaşi, susţinut şi ajutat de colegii săi, Vasile Spătărelu, Vasile Tarnauschi şi George Marcos. Printr-un efort uriaş, a alcătuit şi programa analitică la nivel internaţional, desfăşurând o activitate foarte bogată, cu numeroase concerte şi înregistrări. În prezent, studenţii săi predau chitara clasică la Iaşi şi Cluj, la nivel universitar dar şi în şcolile populare de artă din diverse localităţi din ţară, crescând mereu numărul absolvenţilor de chitară clasică.

O importantă contribuţie a adus-o Mihai Babii la naşterea cvartetului de chitare "Alhambra" din cadrul Universităţii de Arte din Iaşi, cvartet pe care l-a acompaniat la oboi în diferite concerte. Cvartetul de chitare "Alhambra", acompaniat de profesorul Mihai Babii a concertat în multe oraşe din Europa şi la Institutul Cultural Român "Dimitrie Cantemir" din Istanbul, al cărui director era profesor universitar doctor Mihai Maxim. Cvartetul abordează un repertoriu divers, cuprinzând lucrări care merg de la perioada preclasică până la cea modernă şi contemporană şi reuşeşte să ia premiul I la Festivalul Internaţional de Chitară "Transilvania" care s-a desfăşurat la Cluj, organizat de un fost student de-al său, conferenţiar universitar doctor Constantin Andrei, în prezent profesor la Universitatea din Cluj.

Despre viaţa şi activitatea muzicală a lui Mihai Babii, acelaşi Marius David Cruceru consemna: "Sâmbăta trecută (21 mai 2011) m-am întâlnit cu fostul meu profesor de chitare, Mihai Babii, care acum locuieşte la Chicago. Este neobosit şi când vorbeşte, ţine mâinile în poziţie de cântat la chitară, parcă ar cânta la o chitară invizibilă în timp ce explică. (…) Este un personaj greu de pus în structură, greu de aşezat în sertar şi etichetat. Surprinzător, întotdeauna face cele mai neaşteptate comentarii şi ia decizii imprevizibile. (…) Mihai Babii, nu a umblat după poziţii academice şi a schimbat macazul în viaţă de câteva ori, brusc, dar va sta în memoria muzicienilor ca oboistul care a moşit chitara clasică în România".

Aşa cum a arătat şi fostul său student, Marius Cruceru, profesorul Mihai Babii se află în prezent cu familia la Chicago, în Statele Unite ale Americii. Este profesor la o şcoală privată, unde a înfiinţat o clasă de dirijat şi un cor de cameră. Predă oboi, chitară, dirijat şi muzică de cameră. Cu elevii săi, a participat la un festival de renume care se desfăşoară în fiecare an la Sacremento, Los Angeles, unde a obţinut premii importante, culegând roadele muncii sale de peste 45 de ani, ca profesor de oboi, vioară, chitară şi cor.

(Fragment din articolul "MIHAI BABII, un botoşănean la Chicago: Părintele şcolii de chitară clasică din Iaşi!", preluat din publicatia "vorniceanul.ro.)

Citeşte şi alte articole despre: